Discursul ambasadorului SUA, Hans Klemm, la festivalul de Film Istoric Râșnov : „Revoluţie sau evoluţie? Drepturile civile în America şi cinema-ul ei: de la „Naşterea unei naţiuni” la Selma“

0
367
30 iulie 2016

Bună dimineaţa tuturor. Sorin, îţi mulţumesc pentru frumoasa prezentare şi mulţumesc echipei de la Râşnov pentru invitaţia să vă vorbesc astăzi. Stimaţi demnitari, distinşi oaspeţi, invitaţi, studenţi, doamnelor şi domnilor, mă bucur să particip la un festival atât de important pentru a discuta despre drepturile civile în America, aşa cum sunt ele prezentate prin intermediul filmului.

Acum, vă rog să îmi permiteţi să continui în limba engleză. Filmul este o formă de artă unică; el are capacitatea de a reflecta societatea şi puterea de a schimba opinia populară şi starea de fapt. De aceea, cinematograful a avut un rol esenţial în promovarea culturii şi evoluţia opiniilor. De-a lungul anilor au existat multe filme care spun povestea Americii, însă cele câteva despre care am ales să vă vorbesc astăzi au avut un rol deosebit de important în prezentarea tranziţiei şi progresului societăţii americane.

Voi începe cu un film crucial în istoria Americii: „Naşterea unei naţiuni”, care a avut premiera în 1915. A fost primul lungmetraj mut, care prezenta experienţele extrem de diferite ale două familii în timpul Războiului Civil şi Perioadei de Reconstrucţie din anii 1860. Filmul ilustrează înfiinţarea Ku Klux Klan, organizaţie rasistă care milita pentru supremaţia albilor, şi i se atribuie un rol important în apariţia celei de-a „doua epoci” a Klanului. Personajele afro-americane din film, unele jucate de bărbaţi albi „cu feţele vopsite” erau prezentate drept lipsite de inteligenţă şi agresive din punct de vedere sexual. Aceste teme vădit rasiste au determinat Asociaţia Naţională pentru Promovarea Persoanelor de Culoare (NAACP) să protesteze la premiera filmului şi să încerce, interzicerea filmului. Eşecul eforturilor a cauzat revolte în mai multe oraşe mari din America la scurt timp după premieră. Deşi natura răuvoitoare a filmului i-a motivat pe membrii grupurilor de albi suprematişti să atace şi să ucidă afro-americani, cinefilii s-au înghesuit în cinematogrape pentru a vedea filmul pentru că era diferit de tot ceea ce văzuseră înainte.

Un alt film, „Pe aripile vântului”, a fost produs în 1939, dar prezenta aceeaşi perioadă şi aceleaşi locuri ca „Naşterea unei naţiuni”. Cel mai controversat aspect al acestui film a fost tot modul în care erau prezentaţi afro-americanii: erau fie sclavi loiali şi fericiţi, incapabili să fie independenţi, fie pioni politici creduli şi lipsiţi de onoare. Deşi filmul îi prezenta pe afro-americani într-o lumină negativă, el le-a oferit o oportunitate actorilor afro-americani şi le-a permis crearea unei legături cu publicul. Unii specialişti cred că „Pe aripile vântului” a subminat stereotipurile rasiale, a îmbunătăţit interacţiunea dintre Hollywood şi publicul de culoare şi a devenit chiar un etalon de măsurare a schimbării sociale. Filmul a stabilit un record, obţinând 8 premii şi 13 nominalizări ale Academiei Americane de Film. Premiul pentru cea mai bună actriţă în rol secundar a fost câştigat de Hattie McDaniel, fiica a doi foşti sclavi şi prima femeie afro-americană care a câştigat premiul Oscar pentru interpretarea rolului Mammie. În discursul său de acceptare a premiului, susţinut, în mod ironic, într-un hotel secregat, ea a spus: „Sper sincer că voi fi întotdeauna un motiv de mândrie pentru rasa mea şi pentru industria filmului.”

Trecutul şi viitorul s-au întâlnit la premiera filmului „Pe aripile vântului” de la Atlanta, la care au participat atât veterani confederaţi ai Războiului Civil, cât şi tânărul Martin Luther King Jr. Bătrânii veterani confederaţi ai Războiului Civil au vizionat un film despre eforturile lor de a pune capăt războiului, iar King a cântat în cor.

Câteva decenii mai târziu, în 1967, avea premiera comedia-dramă „Ghici cine vine la cină”. Filmul, auto-intitulat „o poveste de dragoste a zilelor noastre”, prezintă relaţia romantică dintre Sidney Poitier, un bărbat de culoare, şi Katharine Houghton, fiica unei familii liberale din Los Angeles. Deşi un film despre o căsătorie inter-rasială era controversat la acea vreme, „Ghici cine vine la cină” a avut un mare succes, cu vânzări record, inclusiv în Sudul SUA. Înainte de acest film, Poitier fusese primul bărbat afro-american care a câştigat, în 1963, un Premiu Oscar pentru cel mai bun actor în rol principal, pentru rolul din „Crinii câmpului”. Aşa cum ar fi greu să ne închipuim că Poitier ar fi câştigat premiul pentru cel mai bun actor în rol principal dacă Hattie McDaniel nu ar fi câştigat mai întâi premiul pentru cea mai bună actriţă în rol secundar, ar fi fost imposibil pentru public să şi-l închipuie pe Poitier „venind la cină” înainte să o urmărească şi să empatizeze cu personajul Mammie, interpretat de McDaniel. Reprezentarea pozitivă a căsătoriilor inter-rasiale, încă ilegale în 17 state americane atunci când a fost produs filmul „Ghici cine vine la cină” a fost cu adevărat inovatoare şi a fost considerată un pas extraordinar spre egalitate şi înţelegere.

Doar câţiva ani mai târziu, la începutul anilor 1970, se înregistrau progrese semnificative în privinţa rolurilor afro-americanilor în filme. De fapt, în 1971, filmul „Shaft” a fost nu doar produs şi regizat de Gordon Parks, primul afro-american care a produs şi regizat filme importante, ci l-a şi avut protagonist pe Richard Roundtree. Acesta l-a interpretat pe Shaft, un detectiv particular angajat să o salveze pe fiica unui mafiot din Harlem. Roundtree, descris ca fiind „mai sexi decât James Bond, mai cool decât locotenentul Bullit”, este considerat de mulţi „primul erou de acţiune de culoare”. Shaft a fost al treilea film al genului „Blaxploitation”, creat de Gordon Parks pentru a prezenta dificultăţile cu care se confruntă tinerii afro-americani. Deşi genul a fost creat iniţial pentru un public urban de culoare, în scurt timp el a devenit apreciat şi de alte grupuri rasiale şi etnice. Filmul a avut un succes extraordinar în cinematografe, în rândul tuturor audienţelor şi este considerat o producţie inovatoare care a extins reprezentarea persoanelor de culoare în paralel cu explorarea chestiunilor complexe legate de rasă în America într-o manieră mai autentică.

Cu doar trei ani în urmă, filmul „12 ani de sclavie” a apărut în cinematografe şi a aruncat lumină asupra instituţiei americane a sclaviei. Filmul, bazat pe memoriile lui Solomon Northrup, descrie încercările şi greutăţile prin care el a trecut. Cândva un afro-american liber care a fost prins şi vândut în sclavie împotriva voinţei sale, Northrup a fost forţat să trăiască viaţa unui sclav timp de 12 ani, până i s-a confirmat identitatea. Este un film greu de urmărit pe alocuri, care forţează publicul actual să vadă sclavia prin ochii cuiva care înainte care fusese „un om liber”. Această prezentare sfâşietoare îi face pe spectatori să empatizeze cu Northrup şi, în cazul celor mai mulţi, să îşi schimbe modul de înţelegere a sclaviei şi a vieţii sclavilor. Ea documentează realităţile sclaviei, nu varianta idealizată prezentată în „Naşterea unei naţiuni” şi în „Pe aripile vântului”.

Mulţi dintre dumneavoastră aţi avut ca şi mine ocazia să vedeţi filmul „Selma” în această dimineaţă. Importanţa dr. Martin Luther King Jr. în drumul ţării noastre către obţinerea egalităţii rasiale este clar documentată şi trebuie menţionată. Născut în 1929 la Atlanta, în Georgia, datorită convingerilor sale religioase şi personale, dr. King a avut o intensă activitate civică şi a fost preocupat de soarta afro-americanilor. În cursul vieţii sale, segregarea era stabilită prin lege, iar afro-americanii nu aveau drept de vot, ceea ce, pentru dr. King însemna că nu au posibilitatea de a-şi controla destinele.

Filmul urmăreşte marşul istoric al dr. King şi al altora de la Selma până în Montgomery, Alabama, pentru a câştiga drepturi egale de vot pentru toţi afro-americanii. La primul marş, King şi cei care îl însoţeau au fost atacaţi cu bâte şi gaz lacrimogen de către reprezentanţii poliţiei statale, hotărâţi să îi oprească cu orice preţ. Atacul brutal a fost prezentat de către presă şi difuzat de către televiziunea naţională, gest care a determinat opinia publică să îşi schimbe atitudinea în favoarea participanţilor la marş. Acest impuls i-a permis lui Martin Luther King Jr. să obţină un ordin judecătoresc ce le permitea să organizeze un al doilea marş fără a fi întrerupţi. La opt zile după primul marş eşuat, preşedintele Lyndon Johnson a susţinut un discurs televizat în care susţinea Proiectul de lege privind dreptul de vot ce avea să interzică discriminarea la vot pe motive rasiale. Finalul impresionant al filmului se petrece la clădirea Capitoliului statului Alabama şi prezintă discursul înflăcărat al lui King „Cât va mai dura, nu mult”, pledoaria sa pentru egalitate.

Fiecare film pe care l-am menţionat astăzi are un rol în progresul şi evoluţia cinematografiei americane. Din multe puncte de vedere, pentru ca fiecare dintre ele să fie ecranizat a fost nevoie ca cel anterior să existe şi, deşi America şi cinematografia americană au evoluat de-a lungul timpului, asigurând o mai mare egalitate şi echitate, mai sunt eforturi de făcut. Urmărind conflictele civile şi cazurile de nedreptate rasială din oraşe şi localităţi din întreaga Americă, îmi reamintesc exact cât de multe mai avem de făcut. Sper că cinematografia americană va continua să documenteze aceste realităţi ale naţiunii noastre, ca să putem vedea aceste subiecte din perspective multiple şi să putem învăţa din trecut. Poate că peste 20 de ani, un alt ambasador american se va afla aici, la acest festival istoric, vizionând sau revizionând filme care ilustrează inegalităţile societăţii moderne. Cu toate acestea, am obţinut mari progrese în eforturile de asigurare a egalităţii, multe dintre ele vizibile prin operele cinematografice. Filme precum „Selma” şi „12 ani de sclavie” ar fi fost imposibil de produs sau de imaginat acum 50 de ani.

În încheiere, în lumina recentelor evenimente şi a discuţiei rasiale desfăşurate în prezent în Statele Unite, doresc să citez cuvintele dr. Martin Luther King Jr, care, vorbind despre progres şi egalitate la Selma, în 1965, a spus: „Nu avem alternativă, trebuie să continuăm, acum am ajuns prea departe pentru a ne întoarce şi în realitate ne mişcăm şi nu ne putem permite să ne oprim… pentru că ne aşteaptă destinul.” Suntem încă departe de a atinge egalitatea la care aspirăm cu toţii, dar cred că aceste filme, aceste importante opere de artă ne-au impulsionat şi vor continua să ne impulsioneze să evoluăm şi să progresăm spre un punct mult mai apropiat de egalitate decât cel în care ne-am aflat cândva.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Lasă un răspuns